Teoria dezvoltării umane a lui Erik Erikson reprezintă o piatră de temelie în psihologia modernă. A elaborat un model care abordează dezvoltarea personalității umane pe parcursul întregii vieți, contrar multor teorii care se concentrează doar pe copilărie.
Teoria sa evidențiază opt stadii distincte prin care fiecare persoană trece în mod natural, fiecare fiind marcat de o "criză psihosocială", un conflict între două extreme care, odată rezolvat, permite individului să evolueze sănătos.
Freepik
Prezentare generală a stadiilor dezvoltării lui Erikson
Primul stadiu al dezvoltării, "încredere vs. neîncredere", apare în primele luni de viață. În această perioadă, sugarii învață să aibă încredere sau nu în cei din jurul lor, în funcție de cât de bine sunt îngrijiți.
Contextul familial: atașamentul stabil între copil și părinți sau îngrijitori este crucial în acest stadiu. Copiii care primesc îngrijire consistentă și sensibilă învață să aibă încredere în cei din jur și să simtă că lumea este un loc sigur.
Importanța atașamentului: atașamentul sigur permite dezvoltarea unei baze solide pentru viitoarele relații, în timp ce atașamentul precar poate duce la sentimente de neîncredere și nesiguranță. Dacă nevoile bebelușului nu sunt îndeplinite, acesta poate dezvolta anxietate sau neîncredere față de lume.
În acest stadiu, copiii încep să exploreze independența lor. Ei își dezvoltă autonomia, iar părinții joacă un rol crucial în sprijinirea sau inhibarea acestei nevoi.
Dezvoltarea autonomiei: copiii mici încep să învețe să facă lucruri pe cont propriu, precum a se îmbrăca sau a mânca singuri. Oferirea libertății și a oportunităților de a experimenta autonom le vă permite să se simtă încrezători în propriile abilități.
Impactul independenței: dacă părinții sunt prea restrictivi sau critici, copiii pot dezvolta un sentiment de rușine sau îndoială în ceea ce privește abilitățile lor. Acest lucru poate avea efecte de durată asupra încrederii lor în sine.
Copiii din această etapă devin mai activi și plini de inițiativă. Ei încep să își asume responsabilități și să își dezvolte simțul scopului.
Dezvoltarea abilităților sociale: interacțiunile cu alți copii și adulți devin mai frecvente în acest stadiu, iar copiii învață cum să inițieze și să mențină relații. Este esențial ca părinții să sprijine curiozitatea și dorința copiilor de a explora.
Rolul imaginației și jocului: jocul și creativitatea sunt fundamentale pentru dezvoltarea inițiativei. Prin joc, copiii învață să ia decizii și să își asume responsabilități. În același timp, eșecurile sau mustrările pot duce la sentimente de vinovăție.
Pe măsură ce copiii intră în vârstă școlară, se confruntă cu cerințe academice și sociale mai complexe. Erikson descrie această etapă ca o perioadă în care copiii dezvoltă un sentiment de competență sau, dimpotrivă, de inferioritate, în funcție de modul în care își percep performanțele în diferite domenii.
Reușita academică și socială: la școală, copiii încep să își formeze o imagine despre ei înșiși bazată pe abilitățile și succesele lor. Profesorii și colegii joacă un rol crucial în această perioadă. Când copiii reușesc să își îndeplinească sarcinile și să obțină recunoaștere pentru eforturile lor, dezvoltă un sentiment de hărnicie și mândrie. Dacă însă eșuează frecvent sau sunt criticați excesiv, pot dezvolta un sentiment de inferioritate.
Importanța evaluării de către alții: în această etapă, feedback-ul din partea altora devine extrem de important. Copiii încep să-și compare abilitățile și realizările cu cele ale colegilor lor. Dacă simt că sunt mai puțin capabili, pot începe să se îndoiască de valoarea lor. Este esențial ca adulții din viața lor să încurajeze efortul și să ofere suport emoțional pentru a-i ajuta să depășească sentimentul de inferioritate.
Adolescența este poate cea mai cunoscută și explorată etapă a dezvoltării psihosociale, având în vedere că este perioada în care se formează identitatea. Erikson a pus accent pe faptul că adolescenții trebuie să înfrunte o criză de identitate și să își definească locul în lume.
Criza de identitate: adolescenții sunt adesea într-o căutare intensă a propriei identități. Își testează limitele, explorează noi idei și comportamente și încep să își formeze convingeri proprii despre cine sunt și ce vor să devină. În acest proces, pot exista momente de confuzie sau ambiguitate. Dacă nu reușesc să își contureze o identitate clară, pot rămâne blocați într-o stare de confuzie de rol.
Influențele sociale și culturale: contextul social și cultural joacă un rol important în acest stadiu. Adolescenții încearcă să se integreze într-un grup social, dar și să se diferențieze de ceilalți pentru a-și găsi unicitatea. Grupul de prieteni, valorile familiale și presiunile societății pot influența puternic direcția în care se dezvoltă identitatea.
După ce individul a stabilit o identitate stabilă, următoarea provocare psihosocială este găsirea intimității într-o relație. Acest stadiu se referă în principal la relațiile apropiate, de prietenie și de iubire, dar și la relațiile profesionale sau sociale mai extinse.
Importanța relațiilor personale: pentru a atinge intimitatea, individul trebuie să fie capabil să împărtășească o parte din sine cu alții fără a simți teama de pierdere sau respingere. Aici, se pune accent pe formarea unor legături profunde, care necesită încredere și deschidere emoțională. Dacă această intimitate nu este realizată, persoana poate suferi de izolare emoțională și singurătate.
Formarea legăturilor emoționale: capacitatea de a iubi și de a crea legături stabile și sigure este esențială pentru dezvoltarea emoțională sănătoasă. Relațiile de durată, fie ele romantice sau prietenii profunde, contribuie la stabilitatea emoțională. Cei care nu reușesc să își formeze aceste relații pot experimenta un sentiment de alienare și izolare, ducând uneori la probleme de sănătate mintală, cum ar fi depresia.
În această etapă, maturitatea începe să fie definită nu doar prin realizările individuale, ci prin contribuția la societate și la generațiile viitoare. Generativitatea este dorința de a crea, de a fi productiv și de a avea un impact pozitiv asupra celor din jur.
Responsabilitățile sociale: pentru cei care se află în această etapă, fie că au copii, fie că își asumă alte roluri sociale (mentorat, activități comunitare), generativitatea implică o responsabilitate față de ceilalți. Aceasta se manifestă prin grija pentru bunăstarea celorlalți, educarea noii generații sau implicarea în activități sociale care aduc beneficii comunității.
Nevoia de a contribui la societate: cei care nu reușesc să găsească un mod de a contribui la societate sau de a simți că au un scop mai mare decât propriile nevoi pot experimenta stagnarea, o senzație de vid și lipsă de scop. Aceasta poate duce la o criză existențială în care individul se întreabă ce semnificație a avut viața sa până la acel punct.
Ultimul stadiu al dezvoltării psihosociale, potrivit lui Erikson, are loc în vârsta înaintată. Aceasta este o perioadă de reflecție asupra vieții. Oamenii își privesc viața în ansamblu și se întreabă dacă au trăit o viață plină de sens.
Reflecția asupra vieții: pentru cei care au un sentiment de integritate, această etapă este una de pace și acceptare. Persoana simte că a trăit o viață semnificativă, în care a făcut față provocărilor și a contribuit la lume în mod pozitiv. În contrast, cei care simt că nu au realizat suficient sau că și-au irosit oportunitățile se confruntă cu disperare și regrete.
Acceptarea morții: în final, această etapă presupune și acceptarea inevitabilității morții. Persoanele care au un sentiment de integritate își pot accepta trecerea cu demnitate și calm, în timp ce cei care se confruntă cu disperarea pot experimenta frica de moarte și tristețea că nu și-au atins potențialul.