O călătorie către o viață mai bună
• Daniela Marinescu, Psiholog Clinician, Sandplay Terapeut, Supervisor,
Consultant și Formator în Sandplay Therapy și SandTherapies, certificat de International Association for Sandplay Therapy și World Association of Sand Therapies Professionals, Președinte al Asociației Române pentru
Terapia prin Jocul cu Nisip
• Luminița Neagu, Psiholog Clinician trauma informed, Consilier de dezvoltare personală trauma informed, Trainer NLP Integrativ
Ca oameni, cu toții suntem preocupați să ne facem viața mai bună. La nivelul cel mai profund al psihicului nostru, sălășluiește o forță înnăscută de reorganizare, de vindecare, de dezvoltare a cărei funcție este asigurarea celei mai bune calități a vieții în condițiile date.
Ca practiceni în domeniul psihoterapiei, consilierii psihologice și dezvoltării personale avem în vedere ca demersurile noastre restructurante să conducă la o viață mai bună a pacienților și clienților noștri. Calitatea vieții lor este dealtfel una dintre ariile pe care le investigăm în primele sesiuni de lucru și care ne dă indicații cu privire la finalizarea proceselor terapeutice, de consiliere sau de dezvoltare personală pe care le însoțim.
Putem afirma că Sandplay Therapy (psihoterapia prin jocul cu nisip) se numără printre cele mai eficiente abordări terapeutice si de îmbunătățire a calității vieții. Și când spunem aceasta, ne sprijinim tocmai pe faptul că este o abordare multidimensională și unică prin caracterul său nondirectiv, noninterpretativ și nondirectiv. Multidimensionalitatea in cazul Sandplay Therapy se referă la faptul că antrenează în proces cele trei dimensiuni cunoscute ale persoanei si anume dimensiunile corporală, psihică și spirituală.
Și mai are o calitate specială această formă de psihoterapie: permite exprimarea în imagini a ceea ce se întâmplă în psihicul persoanei si este imposibil sau greu verbalizabil. Scenele simbolice create de pacienți cu nisip, apă și miniaturi sunt radiografii extrem de fidele ale dinamicii psihice, create în condițiile în care cuvintele sunt adesea insuficiente pentru a comunica realități aflate departe de conștiință sau copleșitoare pentru conștiință.
În Sandplay Therapy spunem adesea că pacientul își modelează viața cu propriile mâini, iar aceasta afirmație în cadrul temei noastre sună așa: pacientul dă formă calității vieții sale cu propriile mâini. Își ia viața în mâini, la propriu!
În contextul îngrijirii pacienților care au suferit experiențe traumatice severe și a căror calitate a vieții este puternic afectată, potențialul excepțional al Sandplay Therapy este de luat în considerație pentru creșterea calității vieții acestor oameni și a familiilor lor.
Utilizarea Sandplay Therapy din perspectiva trauma informed creează condițiile necesare ca pe parcursul a doar câteva luni să fie posibil ca pacienții să pășească pe teritoriul unei vieți mai bune. Nu este vorba de a se vindeca in cateva luni, ci de ameliorari. Insa ameliorari considerabile.
Îmblânzirea simptomelor psihosomatice, dobândirea unor noi perspective asupra situațiilor de viață, accesarea unui sens existențial superior sunt doar câteva din beneficiile acestei călătorii în timpul căreia pacientul își modelează creierul cu propriile mâini, căci fiecare acțiune pe care pacientul o face cu nisipul și cu miniaturile, este un act simbolic care se sprijină și în același timp stimulează reconfigurări neuronale la nivelul creierului.
Prezentarea cazului Dnei M, vine să ilustreze apăsat valoarea acestei abordări delicate, ludice și profunde în contextul demersurilor de recuprare a calității vieții persoanei afectate de un eveniment traumatic semnificativ. In Sandplay Therapy, pe parcursul mai multor sesiuni are loc, prin intermediul acestor imagini simbolice succesive, un proces de reorganizare psihoneuronală pe care se sprijină trecerea de la o viață trăită sub semnul traumei, la o viață trăită sub semnul împlinirii de sine. Aceasta vignetă de caz Sandplay pe care o vom prezenta surprinde mișcarea psihicului de la traumă la speranță și la noi posibilități de dezvoltare.
A intrat în cabinet pășind ca pe ace, cu privirea rătăcită și goală, cu mâinile adunate în poală și s-a așezat parcă fără să știe ce face. “Viața mea nu poate continua așa…am fost în iad și am rămas acolo…”, a spus Dna M.
Povestea ei, o poveste grea…o poveste pe care Dna M si sotul ei au spus-o împreună în cabinetul de psihoterapie la prima întâlnire. Dna M a rămas însărcinată la 39 de ani și a apelat la întrerupere de sarcină în luna a șasea, din cauze medicale. Timp de o lună până la întreruperea sarcinii, “sufletul mi-a fost sfâșiat, nu știam încotro să o apuc, nici eu și nici soțul meu. Preotul m-a învinovățit, a zis că e crucea mea și trebuie să o duc, chiar dacă aduceam pe lume un copil care urma să se chinuie și să moară și să ne chinuim și noi cu el… și am trecut prin vinovăție cât casa și prin rușine îngrozitoare și am crezut despre mine că sunt un monstru”, povestește Dna M. Apoi, când în sfârșit au luat decizia, “viața mea s-a prăbușit și nu mai reușesc să mă ridic…”. Dna M a mers la spital și procedura de declanșare a nașterii premature a fost îndeplinită. Apoi medicul a plecat, era după o gardă grea și a rămas în grija medicului de gardă și a două asistente. Travaliul a fost foarte violent, povestește Dna M, a strigat în zadar după ajutor, nu a venit nimeni. “Era într-o rezervă, singură pe etaj, cine să o audă, camera de gardă era la etajul de jos”, își amintește Dl M. Cu voce sugrumată și cu pumnii strânși, Dna M continuă să își spună povestea. Când în sfârșit una dintre asistente a venit să îi verifice starea, i-a spus să nu mai tipe așa, că scoală tot spitalul și i-a pus la dispoziție o găleată în care “să lepede fătul când simte că vine” și a plecat. A venit medicul de gardă și i-a spus că în religia lui femeile nu fac așa ceva, că e o criminală și el nu o poate ajuta, că nu îi permite religia. “Durerile erau insuportabile și începusem să mă simt rău, aveam amețeală, începusem să vomit și făcusem diaree… a început să curgă sânge și nu mă puteam da jos din pat… m-am speriat…am strigat, mă gândeam că o să mor… și eram furioasa că m-au lăsat singură!” Disperată, Dna M și-a sunat soțul, acasă, și când acesta a intrat in salon expulzia fătului era în curs. “Am născut cu soțul meu, am simțit copilul cald, lângă piciorul meu…”, își amintește Dna M. Întrucât soțul dnei a pătruns în spital luptăndu-se cu bodyguardul, acesta l-a urmărit pe Dl M până la etaj și a asistat și el la naștere, perplex, uitandu-se din ușa camerei de spital la scena care se desfășura în fața lui. Apoi a alertat personalul de la camera de gardă. “Au venit cu toții, își amintește Dl M, au spus răzând că de ce nu i-a chemat, că veneau, dar nu au știut! Au luat copilul înfășurat in cearceaf și au plecat. Soția mea striga, medicul striga, asistenta striga, o nebunie.” Dna M a povestit mai departe. “Copilul a fost declarat avorton, mi-au zis că a mai trăit 3 ore după naștere, nu a fost înregistrată nașterea și nici moartea și a doua zi au vrut să mă externeze…dar eu eram la pământ…praf…Doctorii au zis că ei nu mai au ce să facă, că acum nu mai am nimic și să mă duc acasă…ca nu mai sunt caz medical.” Dl M a solicitat de urgentă ca soția să îi fie asistată psihologic în spital, s-a temut pentru starea ei și a insistat până a reușit să obțină o ședință la psihologul spitalului. “Macar să aibă cineva grijă de ea până reușeam eu să găsesc un psiholog care să o preia după externare. Am făcut tam-tam mare și au vrut să scape de noi. ”, povestește epuizat, cu voce scăzută Dl M. Stau amândoi aproape scurși pe scaune, unul lângă celalalt și se țin de mană. Dnei M îi curg lacrimile, Dl M își oprește scâncetul în gât… La psiholog, o experiență neașteptată, Dna M află că nu poate fi ajutată pentru că, după cum îi explică psihologul spitalului, a făcut ceva împotriva firii, pentru că nu îi mai trebuia un copil la vârsta ei, oricum are deja un copil mare, ce îi mai trebuia al doilea. Psihologul spitalului nu este de acord cu ce a făcut Dna M, îi spune nu o poate ajuta. Cum să o ajute dacă ce a făcut nu a făcut bine! Este rău acum? Păi este, dacă și-a făcut-o cu mana ei… Dna M izbucnește în plâns amintindu-și discursul psihologului. “Era ultima persoană de la care mă așteptam să aud așa ceva…” Au apelat apoi la preot, dar acesta a venit acasă și le-a făcut morală, că acum suportă pedeapsa, că așa le trebuie, că e păcat mare ce au săvârșit și “ne-a înecat în ocară, în rușine și în vinovăție…ne-a condamnat…”, povestește Dl M. Și a continuat să caute un psiholog pentru soția lui care nu se mai ridica din pat. Au solicitat două cabinete și de fiecare dată au fost respinși, “o dată că e o situație prea grea și a doua oară că nu îmi permit prețul serviciului”. Au trecut trei luni de la momentul nașterii, timp în care Dna M a fost concediată pentru ca nu mai corespunde postului (tulburări de atentie, de memorie, stări de absentă, gândire confuză etc), nu i s-a permis concediu fară plată și medicul a considerat că nu are motive pentru concediu medical…și situația Dnei M s-a degradat major…
La momentul la care s-a adresat cabinetului nostru, Dna M purta pampers căci suferea de enuresis și encompresis, îi era teamă să stea singură în casă, putea ieși numai până la poartă, 10 metri, apoi simtea că i se face rău și că va leșina. Dacă totuși depășește pragul porții, face atacuri de panică severe, are impresia că va muri pe loc. Nu poate circula cu transportul în comun pentru că simte că se sufocă și că va muri. Cu taxiul nu poate circula pentru că are impresia că va fi rapită și dusă unde nimeni nu va auzi de ea și va rămâne acolo prizonieră. A dezvoltat fobie de cuțit, îi vine să urle de câte ori vede un cuțit în bucătărie, în acelasi timp îi vine să îl ia și să și-l bage în burtă. Se gândește adesea la sinucidere și îi trec prin minte gânduri intrusive, că ar putea să își ucidă familia și apoi să moară și ea. O sperie aceste gânduri și când se intamplă asta se închide în baie ca să fie sigură că nu va face ceva nesăbuit. Îi este teamă că va scăpa controlul și va trece în act aceste gânduri. Noaptea are coșmaruri din care nu rămâne decât starea de groază, filmul visului nu și-l amintește. Nu îi vine să facă nimic, ar sta în pat și atât, nemișcată, nimic nu o bucură, nimic nu îi trebuie. Are insomnie și pofta de mâncare lipsește cu desăvârșire.
Își face griji cu privire la cum va continua viața ei. “Prin ce am trecut eu nu e ceva ce o să uit, nu am cum să uit, însă sunt conștienta că nu se reduce toată viața la situația aia. Stiu că e nevoie de timp… nu vreau să rămân așa…”
Am încercat să vă redau povestea păstrând, atât cât a fost cu putință, încărcătura specifica acestui caz. Acolo unde este trauma, este un ocean de emoții, de gânduri, de senzații si de credinte răvășite. Valuri mari și adâncimi nebănuite…
În contextul în care discutăm de calitatea vieții și ce putem face pentru a îmbunătăți viața, acest caz este unul înalt ilustrativ pentru trecerea de la o viață trăita sub semnul traumei, la o viață trăita sub semnul speranței și împlinirii de sine, așa cum spuneam în introducere.
Calitatea vieții este o realitate multidimensionala, iar căile pe care putem susține o buna calitate a vieții necesita deasemenea multidimensionalitate.
Cum s-a produs aceasta trecere de la prăbușire la viața trăită cu sens, în cazul Dnei M? Parcurgând ceea ce autorii acestui articol numesc cărări nisipoase. Mai exact pacienta a intrat într-un proces de recuperare al cărui instrument a fost jocul terapeutic cu nisip utilizat din perspectiva trauma informed.
Înainte de a ilustra secvențe grăitoare din travaliul Sandplay al Dnei M, să vedem ce este Sandplay Therapy trauma informed și care sunt reperele neurostiintifice ale acestei abordări. Pentru că Sandplay Therapy este o abordare scientifically informed și evidence based al cărui potențial de contributie la creșterea calității vieții pacienților este de luat în seamă, fie că vorbim despre utilizarea terapeutica, fie că vorbim despre utilizarea în aria dezvoltării personale!
Când încercăm să facem față unor evenimente de o magnitudine care ne copleșește, cuvintele nu sunt suficiente și cuvântarea nu se produce suficient de repede și suficient de nuanțat ca să poată cuprinde întreaga experiență pe care o trăim. Cu cât creste intensitatea emoțională a unui eveniment, cu atât mai mult creste dificultatea de a ne exprima prin cuvinte.
“Miezul oricărei psihoterapii este cultivarea unui spațiu sigur pentru ca oamenii să poată explora experiențele de viață marcate de suferință și luptă” (Geller, 2018 in Grayson, 2022, p 28). Când aceste experiențe de viață sunt imposibil de cuprins cu cuvintele, trebuie să asigurăm pacienților noștri alternative, să le oferim alte căi pentru a vorbi, alte forme de a exprima inexprimabilul.
În Sandplay Therapy, pacienții au la dispoziție nisip, apă și miniaturi într-o lădiță și își construiesc discursul în imagini simbolice. O imagine ne spune mai mult decât o mie de cuvinte! Cunoașteți această expresie, desigur, și cel mai probabil în diverse ocazii ați și exprimentat-o.
Margaret Lowenfeld, medicul care a introdus pentru prima dată jocul cu nisip, apă și miniaturi în psihoterapia copiilor și adulților tineri a remarcat că seria de imagini create de fiecare pacient în lădița cu nisip seamănă cu un film, este descrierea lumii interioare în mișcare.
Iar Dora Kalff, fondatoarea Sandplay Therapy, nota:
“ Clientului i se dă posibilitatea, prin semnificația figurilor și prin aranjamentul nisipului în spațiul limitat al lădiței cu nisip, să construiască o lume corespunzătoare cu starea sa interioară. În acest fel, prin joc liber și creativ, procesele inconștiente sunt făcute vizibile în forma tridimensionala și într-o lume imaginală…” (Dora Kalff, 1986, p 9)
Dar pentru ca această comunicare să poată fi îndeplinită, mai este nevoie de ceva essential. Este vorba de însoțirea din partea cuiva de încredere, a cuiva care știe și poate face ceva cu experiența nevorbită și cu ne-cuvântul grăitor prin care ne comunicăm starea, trăirea, experiența complexă.
Neurobilogia interpersonală susține tocmai această dimeniune a necesitații existentei unui celălalt cu care avem schimburi inconștiente la nivel de corp și creier, bazate pe impulsul natural de a ne conecta cu alta persoana (Grayson & Fraser, 2022, p 33).
Jocul cu nisip nu e o joaca, este un process complex de reorganizare psihoneuronala.
Dna și Dl M au folosit memoria explicita atunci când și-au spus povestea traumei. Narativa traumei s-a construit pe evenimentele trăite și amintite. Lucrurile, situațiile sunt ceea ce spunem că sunt. Nu au alt înțeles. Așa cum au fost encodate conștient, așa vor fi relatate.
Dar când Dna și Dl M plâng, se țin de mana, se scurg în fotolii, strâng pumnii, au imagini mentale terifiante, vise tulburătoare, atacuri de panica, stari de epuizare…o alta formă de memorie este activată. Memoria implicită. Conținutul memoriei implicite se trăiește în corp și prin corp, ca și cum evenimentul se întâmplă acum.
Conștiința care participă la memoria explicită știe că evenimentul de viață a avut loc deja și s-a încheiat. Însă memoria implicită îl tine prezent fară participarea conștiinței. Pentru persoanele care au experimentat trauma, acest tip de memorie este cel care le face viața grea.
Daniel Siegel notează ca și componente ale memoriei implicite reacții emoționale, comportamente bruște, parca dictate de o urgenta, senzații corporale, percepții fragmentate (Siegel, 2020 in Grayson & Fraser, 2020, p29). Pentru că memoria implicita nu pare să fie afectata de linia timpului, tendința este să se proiecteze în prezent evenimentul trecutului. Dna M se temea că ar putea fi răpită și dusă nu se știe unde, așa cum a perceput că s-a întâmplat cu fiica ei imediat după naștere si la fel cum ea insasi s-a aflat izolata in camera de spital. Se temea deasemenea să rămână singură în casa ca nu cumva să i se întâmple ceva și să nu poată fi ajutată de cineva, așa cum s-a întâmplat în spital în timpul travaliului.
Pentru că memoria implicită nu solicită contribuția conștiinței, conținuturile sale există ca o mare de amintiri care pot fi atinse și trăite fară a fi însoțite de o amintire explicita. Trăim senzații corporale fară să putem înțelege că de fapt răspundem la ceva din trecut. (Riener, 2011 in Grayson & Fraser, 2022, p30). Dna M nu înțelegea de ce îi este teamă să rămână singură în casă, de ce are gânduri de autovătămare și simte nevoia de a sta în pat și a nu face nimic. Ea trăia toate acestea cu stresul suplimentar că i se întâmplă ceva de neexplicat. Iar narativa traumei sale se continua cu constatarea conștientă a deteriorării vieții sale, respectiv scăderea calității vieții în prezent. Intr-una dintre conferințele sustinute in Romania, Jaques Salome, fondatorul metodei ESPERE, arăta că există o violență a condiției medicale, o violentă a morții si o violență a degradării vieții urmare a acestora două. Dna M primise in plus si violența actului medical si violența relațională (medici, asistente, psihologi, preot)…
În această situație, conținuturile memoriei implicite pot fi exprimate în imagini a căror construcție este condusa incontinent și apar pe de o parte în vise, iar pe de altă parte în produse de creație și joc (desene, modelaje, scene Sandplay).
Este potrivit să evocăm aici afirmația lui Jung: “Adesea mâinile stiu să răspundă la dileme cu care mintea conștienta se lupta în zadar” (Jung, 1985, p181), ca și recomandarea lui Winnicot: atunci cand jocul nu este posibil, travaliul efectuat de catre terapeut se indreapta catre a aduce pacientul dintr-o stare in care nu se putea juca intr-una in care se poate juca. (Winicott, 2003)
Dar memoria implicita nu cuprinde numai dezastrele vieții, ci și experiențe care ne servesc de-a lungul vieții ca resurse. De exemplu să știm cum e să fii îngrijit, să știi cât de util este ca uneori să te lași în grija cuiva, aceasta poate ajuta la căutarea și găsirea unei persoane de sprijin, nu pentru că știi, ci pentru că simți. Te aștepți să ai parte de îngrijire și suport. Te aștepți ca într-o anumită categorie de situații, viața să arate așa cum ai experimentat-o. Se numește anticipare incorporata și sta la baza tiparului relațional al atașamentului securizant (Badenoch, 2018, in Grayson & Fraser, 2022, p 31)
Dna M și soțul sau nu au renunțat să caute ajutor de specialitate, desi experiența din spital pe linia asistentei psihologice a fost surprinzător de neplăcută, chiar negativă și în sine traumatizantă în condiția deja vulnerabilă a Dnei M. Apoi următoarele experiențe de respingere înregistrate cu următorii psihologi ar fi putut să îi dezmagească suficient încât să înceteze căutările. Dar nu, ei au continuat. Epuizată, Dna M s-a spijinit pe soțul ei, iar Dl M nu a conceput să nu găsească pe cineva care să îi ajute. Istoricul relațional al cuplului și istoricul relațional individual al soților în familiile lor de bază au pus în lumină acest pattern al încrederii în celălalt. Cei doi soți au căutat o relație de sprijin și au găsit un psihoterapeut disponibil pentru ei.
Când o experiență de viață ne confruntă cu ceva neașteptat și copleșitor, impactul poate fi devastator. Nu numai că nu avem model de a face fata, dar și intensitatea poate fi de negestionat și situația personală temporară poate să ne expună major. Ceea ce face să nu fie nevoie de prea multe repetări pentru a ne pune la pământ, ca să folosim expresia Dnei M.
În acest caz se poate naște o imagine rigidă sub forma unei concluzii generalizatoare: toți doctorii sunt așa, toți psihologii sunt așa, nu te poți baza pe ei, nu sunt de încredere, îi interesează doar banii, nu sunt responsabili etc. Ceea ce este perfect explicabil daca se întâlnește cu o fisura în construcția atașamentului securizant. Cel puțin o perioadă atașamentul securizant este zdruncinat.
Dna M nu mai știa în cine să aibă încredere, medici, psihologi, așa că a ales să aibă încredere în soțul ei. Nici în ea insasi nu mai avea încredere pentru că, iată, corpul ei cedase.
Imaginea de sine și imaginea despre lume și despre viață s-au cutremurat din rădăcină.
Iar intervenția terapeutică avea sarcina să construiască podurile către disconfirming experience (Ecker, 2012 in Grayson & Fraser, 2022, p32), adică să fie atinsa rana, dar să nu se simță atât de rău. Durerea exista, însă de data asta este atinsă ca să se vindece. Sau altfel spus, lucrurile pot să fie și altfel decât le-am experimentat. Doar astfel putem să avansam către reconstrucție.
Pe baza relației de atașament dezvoltata cu terapeutul, Dna M avea posibilitatea să extindă pe de o parte cercul persoanelor și situațiilor resursă și pe de altă parte să acceseze o poziție internă nouă fată de experiența traversată și fată de tot stresul care a urmat. Să înțeleagă prin ce trece, a adus Dnei M mai multa îngăduință fata de ea. Să simță susținerea a “disconfirmat” experiența înregistrată în spital, aceea ca te chinui singura și meriti să te chinui…
Atunci când emoția ocazionata de un eveniment este copleșitoare, mecanismele de apărare din creier sunt activate. Memoria explicită nu se activează și nu fixează datele situației, faptele. În schimb memoria implicita fixează experiența ca traumă (Siegel, 2020 in Grayson & Fraser, 2022, p).
Badenoch atrage atenția că trauma are legătură nu doar cu evenimentul în sine, care desigur poate fi terifiant și considerat traumatic, ci și cu procesele neuronale de encodare. Cercetătoarea este de părere că un fapt este encodat ca experiență traumatică in mare masura si în funcție de cum ne simțim însoțiți înainte, în timpul și după evenimentul respectiv. (Badenoch, 2018 p23).
Dna M a traversat nașterea în spital într-o însoțire complet necorespunzătoare: singură devalorizată, abandonată, invinovătită, umilita. Iar însoțirea de care a avut nevoie după naștere a fost deasemenea complet nepotrivită: judecată, învinovățită, condamnată. Chiar experienta nasterii i-a fost contestată, caci copilul ei născut viu, a fost declarat avorton, iar nasterea transformată astfel in avort. Din păcate pentru ea, nu a avut parte de tratament medical si psihologic, ci de o experiență haotică și copleșitoare, din care își amintește unele momente, doar atat cat a fost posibil pentru constiinta sa inregistreze, iar pe altele le-a stocat inconștient, iar acestea din urmă în perioada următoare i-au făcut viața grea prin expresia corporală pe care au căpătat-o. Copleșirea nu a luat doar forma depresiei și atacurilor de panica, ci și forma incotinentei și leșinului. Cand nu mai poate, moare putin…
Chiar dacă există o amintire explicită a evenimentului traumatic, memoriile implicită și explicită pot să nu fie integrate. Ceea ce decurge de aici este că amintirea corporală se poate activa fară a mai fi asociată cu memoria explicită. Astfel Dna M este invadata de gânduri ucigașe și nu știe de ce, ceea ce îi produce un stress suplimentar, în condițiile în care încrederea în ea si în puterea ei de a gestiona propriul corp si realitatea actuală este puternic șubrezită.
Vestea buna este că memoria implicită a suferinței și fricii este posibil de modificat tocmai prin experiențe ale prezentului, care în loc să confirme scenariul implicit, îl contesta. (disconfirming experiences). O experiență este “disconfirmata”, adica nesustinuta si concluziile sale neconfirmate, contrazise, daca în prezent persoana primește ceea ce avea nevoie la momentul traumei. (Badenoch, 2018 in Grayson & Fraser, 2022, p34)
Ecker arata că pentru a se produce vindecarea este necesar să aibă loc doua acțiuni implicite: reamintirea “răului” și noua experiență “a binelui”. (Ecker, 2012, p175)
Când Dna M își spune povestea în fata primului psiholog, acesta o condamnă și o respinge. Când își spune din nou povestea la al doilea psiholog, primește confirmarea că situația ei este atât de grea încât pare că nimeni nu o poate ajuta. Când își spune a treia oară povestea la psiholog, primește respingere (“Sunt și alții traumatizați de ce aș lucra cu tine, daca nu ai bani să plătești serviciul”). Ceea ce se encodează este că, la fel ca în spital, este singură. Următoarea încercare vine cu “nepotrivirea buna”, adică îi este ascultată povestea, îi este confirmată suferința de pe o poziție de rezonanță și însoțire și este luată în grijă. Contactul acesta a fost o nepotrivire buna (experienta realitatii prezente nu se potriveste cu concluzia interna provenita din raitatea trecuta) si incurajatoare pentru procesul terapeutic. Când reactualizează momentele dureroase, nu mai este singură. Mai mult, reactualizarea se produce delicat gratie utilizării Sandplay Therapy, care permite accesarea și prelucrarea nonverbala, nondirectiva și noninterpretativa a conținuturilor psihice. Și aceasta în condițiile discutate mai devreme cu privire la instaurarea atașamentului securizant în raport cu psihologul curant.
Pe fondul neintegrării celor doua memorii, se poate întâmpla că memoria explicită să se activeze fară cea implicită, situație în care pacientul povestește rece filmul evenimentelor și nu simte legătura, ca și cum s-a întâmplat altcuiva si nici nu simte nevoia de a lucra acea parte de suflet. Ceea ce am întâlnit mai mult in interacțiunea cu soțul Dnei M. In astfel de situații trauma nu este în punctul potrivit pentru a fi abordată și vindecată, întrucât conținutul implicit este captiv în inconștient și nemanifest în corp, nu este simtit. Pare ca nu are nimic, ca a trecut peste.
În aceasta situație Sandplay este de foarte mare ajutor, întrucât invită trauma la suprafață, creaza conditiile pentru ca scenariul intern să ia o formă in lădita cu nisip si astfel sa se creeze distanta terapeutica necesara pentru ca “raul” sa fie reamintit, dar trecerea pe acolo sa aiba loc delicat, mediat. Utilizarea Jocului cu nisip crează condițiile pentru “nepotrivirea buna”(Grayson &Fraser, 2022, p34)
De ce este bună această nepotrivire? Pentru că sprijinindu-se pe neuroplasticitate, are loc o deschidere către modificarea experienței. Persoana devine receptiva la nou și diferit și prin repetare se produce reconsolidarea memoriei pe alte date. (Ecker, 2012, Grayson & Fraser, 2022, p34)
Așa cum am arătat, pentru ca vindecarea să se producă și pacientul să se găsească pe un nou drum de viață, este necesar să invităm memoria implicită să se arate. Procesele cognitive nu sunt de ajutor, întrucât memoria implicită este depozitată și acționează în afara ariei conștiinței și fară acordul acesteia. Este nevoie de timp, de răbdare și de condiții potrivite. Dora Kalff a numit aceste condiții potrivite ca spațiul liber și protejat. Adică spațiul relațional în primul rand, în care pacientul să experimenteze siguranța, conexiunea, prezența, rezonanța, întâmpinarea pozitivă a resurselor psihicului său. Abia într-un astfel de spatiu suferința și frica și tot ce decurge din ele pot să ajungă vizibile. Nu neapărat constiente pentru pacient, ci vizibile pentru terapeut. In Sandplay Therapy procesul terapeutic are loc la un nivel foarte profund al psihicului, de aceea unele conținuturi desi vor fi vizibile pentru terapeut, vor rămane inconstiente pentru pacient. Unele aspecte se vor vindeca fără a ajunge in constiință. Momentul in care pacientul isi va da seama de schimbare va fi ulterior vindecării. Dacă ceva este necesar să rămană departe de constiință pentru ca vindecarea să aibă loc, atunci asa va fi. De aceea spunem că Sandplay este o psihoterapie delicată si profundă, nu este o poveste de marketing, ci o realitate.
Sandplay face posibil acest proces de devoalare a memoriei implicite și de schimbare a experienței, prin facilitarea întâlnirii delicate cu zonele ranite ale psihicului, dar și cu resursele interioare necesare vindecării.
Să ne amintim că Lowenfeld spunea despre lumile în nisip că sunt adevărate creații cinematografice, iar Dora Kalff nota că lumile invizibile iau forma pe calea jocului și creației.
Cele câteva scene selectate din procesul intens de recuperare al Dnei M ilustrează mișcarea psihicului de la haos și copleșire, la activarea potențialului de reorganizare și deschidere către noi perspective de viață. Dna M a lucrat în terapie 14 luni, în primele 3 luni cu o frecventa de 3 sesiuni pe săptămână, apoi freventa a scăzut la o sesiune pe săptămână pana în luna a 12-a de terapie și la 1 pe luna până la final.
Tray 1. Prima scenă din proces. În coltul stanga sus, fațada unei clădiri pe care dna M a descris-o ca fiind spitalul. În spatele acestei fațade, un dinosaur bicefal, descris ca experiența terifiantă trăită în spital. In fața spitalului, vrăjitoarea din Albă-ca-Zăpada, identificată cu asistenta. Alaturi de spital, un copil urcă pe o scară, este cu spatele la privitor (“copilul meu, sufletul lui urcând la cer”). În dreapta jos, în colț, un castel (“acasă”) cu doi îndrăgostiți în față (“Eu și soțul meu”) și o gâscă protejandu-și puiul (“Așa îmi imaginam eu la început viața noastră după ce o să nasc”). Intre cele două extreme ale acestei diagonale a spațiului de lucru, aglomerație, dezordine, haos (“Aici nu stiu ce este, așa mi-a venit”). Imaginea lădiței este tipică pentru condiția de traumă, din perspectiva criteriilor de diagnostic psihodinamic specifice Sandplay Therapy.
Tray 1
Tray 7, a șaptea scenă din proces. “Nu stiu ce este, pur și simplu așa mi-a venit. Simt tristețe, mă doare sufletul, parcă este despre copilul meu, ceva ce aș vrea să fac pentru copilul meu. Este aici și o doamnă, parcă tot ce se întâmplă este privit de ea și ea înțelege, are grijă ca să se întâmple bine.
În aceasta lădiță Dna M simbolizează priveghiul. A povestit în ședință că simte că legătura cu copilul ei nu s-a încheiat, parcă e în aer, pentru că au luat-o și apoi nu a mai știut nimic. Simbolic parcurge procesiunea înmormântării. Această etapă a doliului este derulată sub ochii acestui personaj de pe latura din spate, doamna care știe și înțelege. Este imaginea transferului pozitiv asupra terapeutei, este o persoană resursă în grija căreia se poate lăsa. Copilul nu mai dispare ca in realitatea trăită de Dna M, ci se îndeplinește ritualul morții, Dna M nu mai este singură acum. Revizitează experiența mortii copilului și a despărtirii de copil, dar cu alte date. Este nepotrivirea bună. Primeste ceea ce avea nevoie și nu a primit la timp.
Tray 7
Tray 8. Următoarea lădiță continuă procesiunea morții. “Fetița pleacă pe pod, o să treacă pe sub curcubeu. Nu stiu despre ce este…în rest…am făcut ce mi-a venit…asa cum ati zis, am lăsat mainile să facă ce vor…mă simt atât de tristă și îndurerată…dar simt că fac ceva bine pentru copilul meu și asta mă liniștește totuși. Parcă imi iau la revedere.”
În colțul dreapta sus, copilul care urca pe scară (sufletul care urca spre cer), pe pod fetița din centrul lădiței trecute pleacă și la capătul podului trece pe sub curcubeu. Cei doi copii se indeparteaza unul de celalalt. Fiecare dintre ei poartă o parte din experienta Dnei M. Simbolic
Tray 8
Dna M, își duce la îndeplinire ritualul de trecere al copilului său. Experiența despărțirii de copil în spital (copilul care urca spre cer, singur) și experiența despartirii de copil în procesul terapeutic (copilul care pleaca dincolo de curcubeu si esteinsotit in aceasat calatorie) sunt foarte diferite. Ceea ce nu a putut face în spital si după aceea, face acum. Si asta îi linisteste sufletul, cum spune ea.
După această ședință au diminuat enurezisul și encompresisul și în următoarea lună Dna M nu a mai avut nevoie de pampers. A început să poată sta singură în casă și să iasă la cumpărături în apropierea locuinței. Următoarele luni au adus o ameliorare vizibilă a stării generale a Dnei M. Au dispărut gândurile intruzive si teama de cuțite și a început să facă scurte plimbări în parc cu soțul. La cabinet era adusă de soț și pleca singură pe jos. Putea să suporte să traverseze parcul pe la locul de joacă unde erau copii. Visele s-au clarificat, au căpătat aspectul unui film care însoțește trăirile, nu mai erau trăiri “în aer”, fară suport. Ceea ce a făcut posibil să lucrăm și cu materialul oniric.
După 5 luni de terapie, scena 20 este umplută de vegetație si iar scena 21 pastreaza vizibila tema vegetatiei inflorite si la adapostul acestei luxuriante se gasesc multi copii mici care se joacă,si multe pasari cu aripile deschise, ceea ce din perspectiva disgnosticului Sandplay indică intrarea într-un nou stadiu de proces și noi posibilități pentru structura Eului.
Tray 20
Tray 21 (imaginea la finalul sesunii terapeutice așa cum a fost ralizata de pacientă)
Tray 21 (imaginea la finalul sesiunii, după ce a fost îndepărtată vegetația, ca să se vadă conținutul mascat de vegetație.. Această manevră de îndepărtare a stratului vegetal a fost îndeplinită de terapeut după ce pacienta a plecat. În Sandplay Therapy, niciodată nu aducem modificări scenei create de pacient în prezența acestuia!!! Toate manevrele de explorare și analiză au loc după plecarea pacientului)
Se văd mugurii noilor posibilități care vor defini aceasta nouă direcție de viață. În perioada următoare Dna M face un curs de reprofesionalizare si se angajează part-time. Primește în dar un pui de cățel asupra căruia și ea și Dl M își revarsă întreaga afecțiune și este semnificat de ambii soți ca un eveniment cu sens și vindecător. Apoi Dna M se angajează bonă la o familie cu patru copii, dintre care cel mai mic este nou-născut. O experiență percepută deasemenea foarte implinitoare și vindecătoare, căreia i se dedică deplin. Se răresc sedințele de psihoterapie intrucat este din ce in ce mai autonomă, se simte “intreagă”.
Tray 51 este printre ultimele scene create de Dna M în procesul său terapeutic. O numeste “o nouă viață”.
Tray 51
Se poate lesne observa structura spațiului de lucru. Clădirile descriu un careu traversat de doi Pegasi pe diagonala ladiței, care fac trecerea de la femeia care stie si ințelege la femeia care dansează in fața castelului. Este o schimbare uriasă față de prima scenă din proces. Pe de alta parte remarcam ca femeia care stie I intelege a aparut in momentul n care dna M a inceput procedul de doliu, fiind ce mai probabil o figura de transfer, terapeuta care o insoteste. Daca in ladita 7 aceasat figura are o pozitie centrala si este bine vizibila din poziatia de lucru a Dnei M, in ladita 51 aceasta figura este in colt, pare retrasa, gata sa iasa din scena, indicand retragerea majora a proiectiei, pentru ca acum Eul pacientei este mult mai capabil emotional si mental.
După această sesiune au mai urmat două luni în care a venit la terapie cu o frecvență de 1 sesiune pe lună, “doar de control”, apoi și-a început călătoria ca bunică.
• Badenoch, B., 2018, The heart of trauma, WWNorton & Comp, Inc
• Ecker, B, Ticic, R. 2012, Unlocking the emotional Brain, Routledge
• Grayson, R. & Fraser, Th., 2022, The Emboded Brain and Sandtray Thrapy, Routldge
• Jung, C. G, 1985, CW, Bollingen Series, The Practice of Psychotherapy,
• Turner, B, 2016, International Handbook of Sandplay Therapy, Routledge
• Winnicott, 2006, Opere 6, Joc si Realitate, Editura Trei
