Mutismul selectiv este o tulburare de anxietate în care o persoană, de obicei un copil, este incapabil să vorbească în anumite situații sociale în care există o așteptare de a vorbi, cum ar fi la școală sau în public, în ciuda faptului că poate vorbi confortabil în alte situații, setări, ca acasă cu familia.
Condiția depășește timiditatea și poate afecta semnificativ funcționarea zilnică, relațiile și performanța academică.
Incapacitatea constantă de a vorbi în situații specifice: individul poate vorbi în mod normal în medii în care se simte în siguranță și confortabil (de exemplu, acasă), dar devine tăcut în medii mai solicitante din punct de vedere social.
Interferență cu funcționarea zilnică: incapacitatea de a vorbi poate duce la provocări academice, sociale sau profesionale.
Durata: mutismul durează de obicei cel puțîn o lună (dincolo de prima lună de școală când o oarecare timiditate este normală).
Nu din cauza barierelor lingvistice sau de comunicare: afecțiunea nu este cauzată de lipsa de cunoaștere sau de confort cu limba vorbită.
Legat de anxietate: mutismul selectiv este strâns legat de anxietatea socială, persoana poate avea o teamă intensă de a fi judecată, jenată sau evaluată negativ de către alții.
Nathan Dumlao / Unsplash
Copilul poate vorbi liber acasă, dar rămâne tăcut în medii sociale precum școala sau în preajma unor persoane necunoscute.
Ei ar putea folosi metode de comunicare nonverbală, cum ar fi încuviințarea din cap, arătarea cu degetul sau expresiile faciale, în loc să vorbească.
Copilul poate prezenta un comportament „înghețat”, părând rigid sau evitând contactul vizual în situațiile în care se așteaptă să vorbească.
Genetica și temperamentul: copiii cu antecedente familiale de anxietate sau cu un temperament natural timid și inhibat sunt mai predispuși la dezvoltarea mutismului selectiv.
Anxietate socială: cauza de bază este adesea anxietatea socială severă, în care teama de a vorbi devine copleșitoare.
Factori de mediu: anumite medii sau situații pe care copilul le percepe ca fiind stresante pot declanșa afecțiunea.
Terapia comportamentală: expunerea treptată la situații sociale și încurajarea comunicării în pași mici, gestionați este miezul tratamentului.
Terapia cognitiv-comportamentală (TCC): îl ajută pe copil să identifice și să gestioneze gândurile și temerile asociate vorbirii în anumite situații.
Terapie de vorbire și limbaj: în unele cazuri, terapia se concentrează pe dezvoltarea abilităților de comunicare și a încrederii în interacțiunile sociale.
Implicarea familiei și a școlii: colaborarea dintre terapeuți, părinți și profesori este crucială.
Medicație: în cazurile severe, medicamentele anti-anxietate pot fi prescrise pentru a reduce anxietatea generală și pentru a sprijini progresul în terapie.
