Anxietatea de separare este o afecțiune psihologică caracterizată prin frică sau anxietate excesivă de a fi separat de figurile atașamentului, de obicei părinții sau îngrijitorii.
Deși este obișnuit că copiii mici să experimenteze un anumit nivel de anxietate de separare, în special între vârsta de 6 luni și 3 ani, anxietatea de separare depășește ceea ce este considerat tipic. Poate apărea la copii, adolescenți și chiar adulți, deși este mai frecvent diagnosticată la copii.
• Distres excesiv: anxietate sau suferință extremă atunci când anticipați sau experimentați separarea de casă sau de cei dragi
• Vă faceți griji cu privire la afectarea figurilor atașamentului: teamă constantă că se va întâmpla ceva rău figurii de atașament (de exemplu, îmbolnăvirea, accidentul)
• Reticența de a fi singur: rezistență puternică la a fi singur acasă sau în situațiile în care figura de atașament nu este prezentă
• Coșmaruri despre separare: vise urâte frecvente care implică teme de separare
• Simptome fizice: dureri de cap, dureri de stomac, greață sau alte plângeri fizice când se anticipează sau are loc separarea
• Evitarea activităților: refuzul de a merge la școală, evenimente sociale sau chiar petreceri de pijama din cauza fricii de a fi separat de figurile de atașament
engin akyurt / Unsplash
Genetica: istoricul familial de tulburări de anxietate poate crește riscul.
Temperamentul: copiii cu temperament natural anxios sau timid pot fi mai predispuși.
Evenimentele traumatice: pierderea unei persoane dragi, o schimbare majoră, cum ar fi mutarea sau experimentarea unei situații stresante (de exemplu, divorțul) pot declanșa tulburarea.
Parenting supra-protector: stilurile de parenting excesiv de protectoare pot contribui la dezvoltarea anxietății de separare.
Terapia cognitiv-comportamentală (TCC): TCC îi ajută pe indivizi să identifice și să schimbe modelele de gândire negative legate de separare.
Terapia prin expunere: expunerea treptată și controlată la situații de separare poate ajuta la reducerea anxietății în timp.
Terapia de familie: această abordare implică lucrul cu familia pentru a schimba dinamica ce poate contribui la anxietate.
Medicamente: în unele cazuri, pot fi prescrise antidepresive sau medicamente anti-anxietate, mai ales când terapia singură este insuficientă.
Tehnici de relaxare: tehnici precum respirația profundă, atenția și meditația pot ajuta la gestionarea simptomelor de anxietate.